La 29 de ani de la apariția ultimei sale cărți de poezie, Înnebunesc și-mi pare rău (1990), Florin Iaru revine cu un volum nou, Jos realitatea!, predat, după cum mărturiseș­te pe clapetă, „cu mari ezitări“, de la care nu are decît o pretenție: aceea de a-i confirma „încercarea de a mai fi o dată poet, fără teamă și reproș“. Precauțiile sînt firești, dat fiind că, în mod paradoxal, absența, dezertarea nu i-au împins poezia în uitare, ci, aș spune, dimpotrivă: recitită azi poezia sa nu s-a fanat, nu și-a pierdut sonul tineresc, iar poeții de după 2000 au asimilat destule dintre jocurile și strategiile sale.

Între timp, statutul lui Florin Iaru de poet reprezentativ al optzecismului s-a consolidat, autorul fiind considerat un clasic al generației, intrînd în manuale și în mai toate sintezele de istorie literară. Din această poziție, orice revenire e dificilă, fiind inevitabilă o lectură suspicioasă, încordată, care compară automat noile texte cu cele intrate în memoria literară și care caută cu lupa repetițiile, scăderile de ton, remake-urile. E drept că unele dintre poemele care alcătuiesc recenta carte au fost publicate, cînd și cînd, în reviste precum Fracturi, Tiuk!, Poesis internațional – deloc întîmplător, periodice-fanion ale poeziei tinere, de după 2000. Asta spune ceva: că, spre deosebire de cei mai mulți dintre congenerii săi, Florin Iaru nu s-a mutat în dicționare și istorii literare, în manuale sau în instituții-muzeu care conservă notorietatea de mult obținută (și adesea o și măsoară în indemnizații), ci a continuat să fie perceput ca un poet model, un complice al noii literaturi (pe care, în parte, o și moșește, prin cursurile de creative writing pe care le ține împreună cu Marius Chivu).

Realitatea surogat!

Să o spun de la început: cine se așteaptă să găsească în Jos realitatea! un Florin Iaru total reinventat e în eroare. Cartea vine foarte bine în prelungirea celorlalte trei, suflul poetului e la fel de susținut, textele nu gîfîie, chiar dacă s-au scuturat de unele stridențe. Pe de altă parte, Iaru nu se rescrie, nu se autoreciclează, chiar dacă nu caută cu orice preț metamorfoza. Vom găsi și aici spiritul său ludic, fantezismul, dar și sentimentalismul disimulat din Cîntece de trecut strada, avangardismul și intertextualitatea, colocvialitatea din La cea mai înaltă ficțiune ori „caragialismul“ și chiar erotismul debordant, „brutal“, din Înnebunesc și-mi pare rău, dar clasicizate, controlate, într-un discurs mai puțin demonstrativ, în care trucurile „studen­țești“, specifice primei etape a optzecismului lunedist, au dispărut și în care melancolia acoperă verbiajul, iar neliniștea dată de includerea în paleta poetică a temei morții  tulbură predispoziția ludică și cultivarea ima­ginilor tăiate suprarealist.

Titlul însuși trimite explicit la celebrul Manifest activist către tinerime, publicat de Ion Vinea în revista Contemporanul,  an III, nr. 46, din 16 mai 1924, care începea cu sloganul „Jos Arta/ căci s-a prostituat“ și, după ce îndemna la „simplificarea procedeelor pînă la economia formelor primitive“, sfîrșea prin atacul dur la tradiție: „Să ne ucidem morții!“. Florin Iaru păstrează tonul vehement-provocator, dar îi direcționează acțiunea corozivă către realitate. Arta, cu majusculă, nu mai există, ea nu mai poate fi concurată de realitate, nu mai e un surogat pentru că, între timp,  realitatea însăși a devenit un palimp­sest de surogate. Manifestul lui Iaru nu mai vizează o criză a artei, o fundătură a formulelor ei clasice, ca acum aproape un secol, ci atacă o îngustare a realității, a imaginarului, o golire de autenticitate a realității, nu a „reflectării“ ei în artă. De aceea, imaginile sînt dure, directe, pentru că ele trebuie să șocheze și să trezească la… realitate. Dar la care realitate: la cea convențională, alcătuită din prefabricate, din stereotipii, din clișee gata livrate, sau la cea vie, adevărată, în proximitatea căreia numai poezia, înțeleasă ca experiment cu sine, te mai poate ține? Întrebarea e, firește, retorică.

Poezia s-a degradat odată cu realitatea: „Printre poezii-furculițe, poezii-pocnitori și poezia-cetății –/ poezia-supozitor alunecă mîngîietor de ușor!“. Actele contrafăcute oferă satisfacție, erzațul a înlocuit realitatea, gesturile elementare, care angajează total, sînt înlocuite cu scenarii devitalizate: „În loc să îmbrățișezi, în loc să-ți desfaci picioarele larg/ să intre carnea, cu toată plăcerea, să sudui, să fuți,/ tu violezi cartea de bucate! Stați-ar în gîți!/ Limba ta-i un cui. Un mîner. Ba-i o toartă./ Nu mai contează ce spui, fă-o cu artă!/ Creier de cerneală pe sugativa‑mbîcsită./ Cine linge prospectul alunecos al erecției pe sine se scapă“. Versurile sînt tăioase, ofensive, tocmai pentru că trebuie să trezească din amorțire. Sugestia este de realitate calpă, la a doua mînă, de rătăcire a instinctului, de pierdere a viului. Pentru avangardiști, arta devenise un simulacru și trebuia vexată, scoasă din reflexele sale solemne și coborîtă la nivelul și stilistica realității. Pentru  noi, azi, realitatea însăși e un simulacru și numai arta ne mai poate întreține luciditatea și ne mai poate ajuta să conștientizăm lucrurile esențiale. Acesta e mesajul manifestului lui Florin Iaru, care semnalează o criză majoră a percepției, a rătăcirii de instinct, o mortificare a omului contemporan: „Poezia e o rețetă de slăbit. Arta e în slujba umanității./ Un vers e foarte folositor dacă se repetă orbește!/ Tot ce se poate scrie e deja vîndut, ambalat, ștampilat:/ limbă de hîrtie, sex creponat, buci de carton gofrat/ orgasm în celofan cu aromă de pește.// Iar viața se spală pe mîini de tot ce citește.// Jos realitatea / Căci s-a prostituat!“. Imaginile trimit, toate, la falsificare, la mecanicizarea viului, la comercializare, la duplicatul frumos ambalat și savant livrat ca experiență maximă. Între om și realitate nu mai există o legătură directă, ci una mediată de imagini, de șabloane, de imaginarul de tip marketing.

Moartea mică și moartea mare

Poemele lui Florin Iaru produc un efect straniu: sînt tonice, deși cultivă proiecții ale dezumanizării, ale degradării, ale dezintegrării (Jumătate, Săbiuța, Visătoarea), sînt ludice, chiar și atunci cînd mesajul lor e alarmant. Două sînt, după cum a observat Cosmin Ciotloș, temele celor mai multe poeme din carte: erosul și moartea. Ambele, experiențe‑li­mită. Texte precum Dusîntors, Dansatorii sau Frumoasa fără corp sînt splendide poeme de dragoste, altele precum Despărțire, Tovarășa zilei, Contemporanul atacă, fie direct, abraziv, fie ironic, tema morții. Între ele, se insinuează discret cînd silueta orgolioasă, monomaniacă a poetului („Universul deschide peste capul lui o pîlnie de stele./ – Dă-mi voie să exist odată cu tine, geniule!/ Dar poetul trage îndîrjit carul liric la deal/ și nu vrea să audă nimic.“), cînd, cel mai adesea, vocea lui, care retează solemnitatea și blurează tot ceea ce riscă să se închege sub formă clară, cuminte, comme il faut. Aleg un exemplu: în Despărțire, jocul confiscă întregul interes al cititorului. Verbiajul este atent înscenat, folosit tocmai ca să abată atenția către articulațiile sale: urmărim poanta, dezlegarea, pentru a ne trezi, la final, că am asistat la moartea cuiva. Perspectiva pare a fi una neafectată de gravitatea situației, una aparent ingenuă, eventual infantilă. Sau cinică! (Nu mă abțin: există un cinism teribil propriu copilăriei!) În orice caz, îl recunoaștem imediat pe vechiul Florin Iaru, poetul capabil să creeze asonanțe captivante și ritmuri rock; în felul acesta, poezia sa transmite adrenalină.

Ceea ce e nou e faptul că jocul nu își mai este suficient. El ascunde o grozăvie. De data asta, grozăvia este moartea unui apropiat, care se petrece în fața celorlalți. „Bunicule, fă-i semne cu mîna. I-e frică!/ Cică nu vrea să plece! Nu vrea despărțire,/ nu vrea nimica din cutia de sticlă,/ bomboane de sticlă, poleiala de sticlă/ și-n mijloc sticloasele patrafire/ care cheful ți-l strică./ Hai, ține-ți firea! Sau cheam-o și pe bunică!/ O tot ții gaia mațu’ cu «mi-e frică, mi-e frică»…“ După care urmează apostrofarea celorlalți membri ai familiei și mai ales intensificarea colocvialității, pînă la limita impertinenței. Capcana este că limbajul argotic pare a deveni scopul poemului: „Bunico, da’ tu ce-ai, frate? Ce, te furnică?/ Te-mpunge, te-nțeapă? Te mușcă? Te pică?/ Te taie? Te contaminează? Te fofează, nenică?/ Ești ditamai muierioul, ai prins și războiul,/ aibi demnitatea, nu mai fă vrăji la ulcică“.

De fapt, registrul stilistic argotic nu e decît un mijloc de a împinge în fundal, de a îngropa în ridicol actul suprem al morții. Scena este grotescă: cutare se teme, altul nu mai are răbdare, unuia îi e foame, altul s-ar scărpina, alteia îi vine să urineze. Între timp, „nenea Costică“ le arată cum știe să facă „lampa mică“. Și gata: „Hai, c-a murit. E gata, poți să faci pipilică./ Să știi de la mine, nevolnică Veronică,/ nu vouă, nu vouă, nu vouă,/ ci lui i-a fost frică“. Citești și rămîi stupefiat: ai asistat la un poem despre frica în fața morții și despre lipsa de empatie și despre banalizarea actului solemn și despre tocirea sensibilității. Moartea a devenit un fapt ordinar, ca atîtea altele.

Erosul e și el un clișeu, ca în O iubire contemporană, care ironizează suferința ipocrită, cabotinismul emotiv, kitsch-ul sentimental: „Să n-o dezamăgim./ E cea mai bună. Cea mai frumoasă./ Cea mai cuminte. Cea mai însingurată./ nimeni nu o, doamne, nimeninuoiubește“. Cînd este însă asumat la persoana întîi, se umple de sens. În Dansatorii, îndrăgostiții devin unul și același trup prin dans, își amestecă sîngele și estompează tot ceea ce era figurativ în jur. Singura realitate devine cea a corporalității: „Ce nebunie./ Iată pielea de catifea./ Iată subsuoara apunînd în decembrie./ Iată-i sînul iluminat de/ muzica tăind în carne vie“. Frumoasa fără corp creează senzația-sinteză, înlocuind trupul iubitei cu mirosul ei și, odată cu acesta, recuperînd sentimentul de izbăvire, de regăsire a sensului; după deruta mahmurelii matinale, cînd totul e pe muchie, vine salvarea: „Aproape visam că mă fac praf respirînd sufletul cenușiu./ Și din jilăveala nesuferită a lucrurilor străine,/ parfumul unui corp mic, uitat/ m-a luat în brațe“. Prezența feminină discretă, deloc perfectă („avea păr la subsuori și-ntre picioare“), este însă dovada că revenirea la viață e posibilă, ba chiar dezirabilă: „Aidoma vieții mai vie/ mai adevărată decît adevărul“.

Avertisment!

Cultivînd într-o manieră provocatoare temele clasice ale poeziei (erosul, moartea), Jos realitatea! e o carte-manifest. Nu de decăderea literaturii se plînge Florin Iaru, ci de erodarea realității sau mai bine spus a posibilităților noastre tot mai sărace de a ne-o imagina. La avangardiști, realitatea trebuia să insufle sînge prin venele uscate ale artei; azi, poezia este cea care mai poate stimula nevoia de viu, de autenticitate, de simplitate, de intensitate. Pe scurt, arta e cea care mai poate salva realitatea. Citită în această cheie, cartea lui Florin Iaru nu e numai revenirea unui poet clasicizat, aflat într-o foarte bună formă, ci ne pune în fața unui mesaj cît se poate de actual.

Dramatic de actual!

Related Posts

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *